Interviu DinoLand: Corneliu Chiriluta
Corneliu Chiriluta spune despre el: BornAgain, Son, Husband, Father, Pastor, Blogger. Getting ready for leading a 300 ppl comunity”.
Il gasiti pe blogul personal sau pe twitter @Kiritweet si sigur va raspunde la orice nelamurire sau intrebare pe care vreti sa o discutati.
Despre el si despre familia lui minunata o sa descoperiti singuri in randurile de mai jos:
1. Am observat ca ai scris destul de mult despre educatie dar ai scris mult mai putin despre fetitele tale.Nu vorbesti intentionat despre nazbatiile lor sau asa s-a nimerit?
Doar s-a nimerit aşa, acum observ şi eu. De fapt, nici nu am intenţionat să scriu despre educaţie, ca „educator”. Am scris mai mult pentru a-mi exersa exprimarea (fapt general pe blogul personal) şi apoi din nevoia de a împărtăşi cu alţii satisfacţia de a fi părinte. Deşi mă consider o persoană foarte învăţabilă, zic eu, am totuşi o toleranţă scăzută în faţa atitudinii „tăticiste” a celor care întotdeauna au ceva să înveţe pe toată lumea. Nu am dorit să dezvolt o astfel de atitudine. Dacă totuşi articolele scrise despre copii le-am încadrat într-o categorie denumită chiar „Tăticeşti”, am făcut-o puţin ironic, dar şi scoţând cu mândrie pieptul înainte că sunt tată; e o satisfacţie incomparabilă.
E adevărat: se deduce şi din ce am zis mai sus că în primul rând nu am scris despre fetiţele mele, ci despre satisfacţia personală, dar nu-mi imput această formă de egoism. Şi ca să nu fiu dat în judecată mai târziu pentru asta, i-am făcut potenţialului acuzator propriul blog. Betinei încă nu am apucat să-i fac blog, dar e în proiect. Trebuie. E o formă de protecţie, să nu îmbătrânesc într-un azil.
Despre năzbâtiile lor nu am prea pomenit mare lucru pentru că, în primul rând, rareori deschid computerul sa scriu imediat după vreo boacănă de-a lor. De obicei scriu la impulsul de moment atunci când chiar mă aflu în faţa calculatorului şi am inspiraţie. Dar aş putea exersa şi aici.
În al doilea rând, majoritatea cititorilor mei nu sunt neapărat părinţi. Punându-mă în pielea lor, mi s-a părut plictisitor să citească despre cum se scobeşte un copil în nas atâta timp cât, statistic vorbind, înainte de a avea copii ne-ar plăcea doar să ne jucăm cinci minute cu ei, dar n-am suporta să-l schimbam de cinci ori pe zi de pampers sau să renunţăm la cinci minute de somn în mijlocul nopţii. Caut să-mi provoc cititorii cu satisfacţia de a fi părinte; perspectiva asta mi s-a părut mai seducătoare decât vorbind despre cum îţi întorc copiii casa pe dos. Cred totuşi că unele din năzbâtiile copiilor pot evidenţia tocmai drăgălăşenia lor, şi aş putea ţine cont şi de asta pe viitor.
În al treilea rând, chiar ar fi unele situaţii foarte caraghioase de povestit, dar m-am gândit de două ori înainte de a le publica pe blog, şi raţiunea a câştigat întotdeauna. Mă gândesc şi la satisfacţia copiilor de a-şi citi blogul mai târziu, fără să aibă complexe în adolescenţă, la o vârstă când ar da orice numai să nu aibă colegii motive să râdă de ei. Totuşi, iarăşi mă întorc, ar fi multe lucruri de povestit care ar descreţi frunţile noastre de adulţi. Copiii noştri ne sunt cei mai performanţi învăţători, şi ştiu să facă asta stârnindu-ne ilaritatea.
2. Povesteste-ne cateva lucruri despre tine si familia ta.
M-am căsătorit la 24 de ani, la doar o săptămână după absolvirea facultăţii. Organizatoric vorbind, aşa a fost cel mai bine. Totuşi, tare mi-ar fi plăcut să mă fi căsătorit mai devreme, şi să fi avut copii mai de timpuriu. Incontestabil, avantajele sunt enorme. Nu doar că îmi retrăiesc copilăria (şi aveam nevoie de asta!) ba chiar la o intensitate surprinzător mult mai mare; dar, în acelaşi timp, într-o singură zi pot învăţa ca părinte lucruri pe care poate că n-am reuşit să le înţeleg în facultate si master la un loc, dar şi atunci poate doar informaţional. Spre exemplu, dacă ar fi să luăm mânia, îţi poţi cunoaşte limitele, cum să ţi-o controlezi, cum să ţi-o canalizezi pentru performanţă iar nu spre distrugere etc. Nimeni nu m-a învăţat asta în 19 ani de şcoală. Ca să nu mai vorbim despre dragostea ce se consumă pentru alţii, despre dragostea necondiţionată, despre loialitate, despre leadership (şi aici, tot de la copii învăţ cel mai bine cum să mă fac urmabil…) etc.
Dar să revenim, pentru că am deviat puţin de la subiect. Mă pot lăuda cu mai mult de „şapte ani de-acasă”. Şi pentru că am fost dat mai târziu la şcoală, dar şi pentru că soţia s-a grăbit să vină pe lume cu şase luni mai devreme, a terminat facultatea cu doi ani înaintea mea absolvind ca psiholog la Universitatea Bucureşti. M-a aşteptat deci doi ani ca să termin şi eu Teologia tot în Bucureşti, apoi ne-am căsătorit. Între timp ne-am completat si studiile de masterat, totuşi cea mai fascinantă şcoală este aceea de a fi părinte. Miriam are acum doi ani, iar Betina trei luni. Soţia a profesat 3 ani, acum e în concediu de îngrijire a copiilor de când s-a născut Miriam şi a continuat cu Betina. Eu sunt pastor evanghelic al unei biserici din Bucureşti.
Îmi face plăcere să ies cu Miriam în fiecare dimineaţă în parc, în timp ce de ieşirile Betinei se ocupă soţia pentru că nivelul de dependenţă de mama e mai mare. Ieşim şi împreună, toţi patru, dar asta nu se întâmplă prea des datorită bioritmurilor diferite ale fetiţelor. Aseară, după mult timp, am reuşit să ies doar cu soţia la un concert. Nu ne permitem babysitter nici financiar, nici ideologic. Considerăm că timpul petrecut cu copiii, atât cât (încă) ne putem permite, reprezintă cea mai preţioasă investiţie.
3. Ce ai observat asemanator si diferit la fetitele tale? Difera mult modul lor de a reactiona – cred ca e inca devreme sa ne dam seama de personalitate.
Cât ne putem da seama deocamdată, după fizionomie Miriam seamănă mai mult cu mine, Betina pare să semene cu Simona, soţia. Comparându-le la aceeaşi vârstă, Miriam pare să fi pus mai multă pasiune în toate: mânca mai hulpav, dormea dusă şi savura peisajul tavanului în linişte atunci când era trează. Betina, în schimb, e mai distrasă / distrată. „She takes her time” atunci când mănâncă, ocupând mult din timpul soţiei. La fel, doarme în reprize iar când e trează de multe ori „scârţâie” să fie luată în braţe, să te joci cu ea. Parcă le face pe toate la nimereală, numai să concentreze alţii mai multă pasiune pentru ea.
Şi dezvoltarea biologică pare să fie diferită. Miriam a venit cu ochii „cârpiţi” de la spital şi a început să ne urmărească cu privirea după câteva săptămâni. Betina, in schimb, a venit de la spital cu ochii mari, inspectând totul în jur, căutând să fie băgată în seamă. Betina pare să fie mai precoce, să-şi ia viaţa în piept. Are şi Miriam încăpăţânarea şi personalitatea ei, însă a şi învăţat din timp să nu umble la prize, cabluri etc.
4. Care a fost pana acum cel mai dificil moment din cariera de tatic?
M-a consumat mai mult prima internare a soţiei în maternitate decât a doua, pentru că la a doua, raporturile de influenţă din partea părinţilor au fost mai echilibrate. Totodată, era şi o noutate pentru noi, mă temeam şi pentru sănătatea şi chiar viaţa soţiei pentru că au fost nişte complicaţii mai tulburătoare. Am empatizat atât de mult cu soţia, asistând la naştere, încât mă pomeneam ridicat pe vârfurile picioarelor cu pumnii strânşi la fiecare contracţie. Eram acolo, trăiam momentul, şi-mi pare rău că l-am ratat pe al doilea, pentru că Betina s-a născut prin cezariană şi nu am mai putut să asist. Recomand tuturor potenţialilor tătici să asiste la naştere, în măsura posibilităţilor; măcar atât să simtă din durerile naşterii. E un eveniment care te marchează, şi nu văd de ce am fugi de „marcajul” ăsta.
A mai fost o noapte petrecută în aşteptarea ambulanţei, când ne-am hotărât într-un târziu să punem mâna pe telefon. Am avut ezitări în a o chema, pur şi simplu pentru că nu voiam să accept că fac asta, că trec prin situaţii aşa disperate, am crezut că putem controla situaţia. Oricum, cazul nu a fost chiar aşa marcant, Miriam s-a făcut bine începând cu imediat ziua următoare.
Mai e o situaţie care ţine de conjuncturi sporadice: când vine vorba de administrarea pedepselor corective. Mi se pare cea mai imbolnăvitoare experienţă din viaţa de părinte. Ştiu bine că pedepsele nu trebuiesc administrate la nervi, dar exact acelea sunt momentele în care ai tendinţa să uiţi teoria şi să te descarci. Mă înfior atunci mă gândesc la puterea cu, care un adult şi-ar putea lovi copilul, o singură lovitură ar putea fi fatală. În acelaşi timp, toată forţa asta rămâne nedezlănţuită, încătuşată de puterea extraordinară a dragostei părinteşti, raţionamentul şi luciditatea ultimă. Într-o astfel de situaţie limită, în căutarea unui echilibru interior, pur si simplu simţi că toată zăgăzuirea asta de forţe care încearcă să se anuleze una pe cealaltă îţi dă ulcer la stomac, îţi consumă toată fiinţa, simţi că eşti pe buza unei prăpăstii, când tocmai ţi-ai descoperit limitele şi limitările. Mă simt oribil chiar şi pentru fiecare fiecare sprânceană încruntată care scoate o lacrimă de copil, fiecare ton ridicat care îi fură zâmbetul pur al inocenţei. Mă simt penibil când trebuie să-mi pedepsesc propriul copil. Dar n-aş suporta să-i văd pe alţii făcând asta în locul meu; cred că, cu atât mai mult, aş turba, aş simţi că înebunesc. Da, acesta este cel mai dificil aspect al carierei de părinte, din cât am experimentat până acum: ştiu că abaterile trebuiesc pedepsite, dar în acelaşi timp îţi iubeşti şi copilul, iar căutarea echilibrului te consumă enorm.
5. Care ar fi fost sfatul pe care ai fi vrut sa il primesti inainte sa se nasca fetitele?
Să petrec mai mult timp cu soţia. Nu că acum n-am avea momente de neuitat. Uneori pur si simplu ne chemăm unul pe celălalt din camera alăturată pentru a fi martori la unele acţiuni de-ale copiilor sau bucurându-ne până la cer de cele mai banale progrese sau năzbâtii ale odraslelor noastre.
Fiecare etapă a vieţilor noastre ca adulţi e specială şi are satisfacţiile ei. Însă intrarea în stadiul de părinte parcă s-a petrecut ca în vis, ca atunci când intri dintr-o cameră în alta şi uşa se blochează automat în urma ta. Aş fi vrut parcă să ştiu că aia era uşa despre care mi se spusese, şi aş fi vrut măcar să o închid eu, cu mânuţa mea, în cunoştinţă de cauză, nu să se închidă singură în urma mea.
6. In materie de jucarii preferati sa le cumparati dintr-un magazin anume sau sunt pur si simplu cumparaturi spontane? Preferati jucariile educative in detrimentul celor distractive?
Nu ştiu dacă am cumpărat vreo jucărie. A, ba da, o mingiuţă de cauciuc, căreia Miriam îi zice „bupe”. Asta este denumirea primită oficială a unor bile de plastic primite de la „unchiul Sam” (chiar aşa îl cheamă), bile dintr-acelea multe, de culori diferite, de poţi înota în ele în spaţiile amenajate pentru copii. Dar chiar dacă mingiuţa e mai mare şi e una singură, ea e văzută ca fiind tot la plural drept „bupe”.
În rest, nu ţin minte să mai fi cumpărat jucării, am primit foarte multe până acum. Dar mai e şi o altă explicaţie. Miriam nu e atât de mult încântată de ceea ce noi numim „jucării”. Cred că noi ca adulţi avem o concepţie uşor denaturată despre ce reprezintă jucăriile pentru copii. De obicei, atunci când îi trimitem pe copii la joacă, practic le transmitem mesajul: „Du-te în lumea ta ireală şi pierde-ţi timpul folosindu-ţi imaginaţia; pe mine lasă-mă că am lucruri mai importante (chiar foarte importante!), din viaţa reală!”. De fapt, copiii nu se joacă atunci când „se joacă”. Ei doar se folosesc de obiectele care îi ajută să guste viaţa reală, e şansa lor de a fi şoferi reali ca tata, bucătărese ca mama. Atunci când priveşte la desene animate, Miriam plânge când un căţel este lovit: ea o ia pe bune şi suferă pentru el!
Pentru copii, orice joacă e echivalentă cu „training”-ul sofisticat pe care il facem noi pentru un upgrade la locul de munca, e o dezvoltare care contează pentru maturizarea si abilităţile lor de a cuceri lumea. Că pentru copii maturizarea asta e si distractivă, asta e partea a doua, şi e aspectul pe care noi ca adulţi îl pierdem din vedere atunci când mergem plictisiţi la cursuri, la traininguri sau alte dezvoltări pe care le vedem doar ca pe un „must have”.
Aşadar, copiii îşi selectează singuri jucăriile în funcţie de cât de mult îi provoacă, le încearcă limitele, descoperă lucruri noi, sunt impresionaţi, se bucură de orice progres cât de mic. Că le selectează apoi pe cele care le aduc şi distracţie, iarăşi spun, e partea a doua.
Jucăriile preferate de Miriam nu sunt altele decât… cârligele de rufe. Imediat ce te vede strângându-le în coş, vine să le răstoarne înapoi. Mai frumos arată împrăştiate pe jos, să umble părinţii pe ele ca pe coji de nucă. Le ia şi le sortează în funcţie de culori, de mărimi, modele diferite, e fascinată de funcţia lor de prindere. Cel mai frumos arată prinse nu doar de hăinuţele ei, ci mai ales de urechile si de nasul lui tata. Şi dor.
7. Am citit pe blogul tau acest articol . Cat de speriat esti de aceasta generatie? Crezi ca lucrurile se pot rezolva doar cu invataminte parintesti bune?
Nu sunt aşa de speriat încât să-mi iau viaţa. Vreau doar să fiu conştient că va trebui să-mi cresc şi să-mi educ copiii într-un mod intenţionat, deliberat, gândit, nu în virtutea inerţiei, cu valul. Spre exemplu, n-aş vrea să înveţe anatomia corpului uman de la şcoală, ci acolo doar să i se confirme ceea ce ştie deja şi să aprofundeze. Nu vreau să înveţe despre sex din înjurăturile din tramvai sau din inscripţiile de pe pereţii toaletei de la şcoală. Vreau doar să fiu cu un pas înaintea şcolii şi societăţii în general.
Şi vreau să crească într-un mediu sigur, în care să-şi dezvolte personalitatea cu încredere. Vreau să-i spun cât de important a fost pentru noi ca părinţi să o fi avut în interiorul familiei după ce eu şi mama ei ne-am căsătorit, iar nu înainte, şi că se bucură de multe efecte benefice tocmai datorită acestei decizii. Şi asta pentru ca la rândul ei să nu se încreadă în siguranţa prezervativului pe care o ridică în slăvi vreun huligan în curtea şcolii.
Am acordat aici o mare atenţie discutiilor despre sex pentru ca ceea ce era tabu inainte acum se serveşte pe pâine, dar mai sunt şi alte lucruri care ar trebui să ne înfioare. Societatea s-a denaturat tot mai rău şi mulţi copii cresc fără siguranţa adăpostului unei familii sănătoase. În felul acesta copiii abuzaţi devin abuzatori, închisorile sunt deja neîncăpătoare iar politicienii devin tot mai perverşi. Eu nu înţeleg cum un bărbat care nu a putut fi fidel unei singure femei (când era în joc propria-i căsnicie!!) încearcă să mă convingă că ar putea fi fidel unei ţări întregi. Asta e ideea cu mersul societăţii. Nu mi-am propus să fiu critic, ci să cunosc contextul în care vor creşte copiii mei.
Nu, lucrurile nu se pot îndrepta doar cu învăţăminte părinteşti bune. Dimpotrivă, acestea vor fi validate şi urmate doar de un comportament părintesc pe măsură. Aşa îmi încheiam şi articolul pe care l-ai citat: caut eu însumi să fiu un exemplu bun, pentru că nu doar copiii cresc sub ochii noştri, ci şi noi creştem sub ochii lor. Şi mi-am propus să cresc nu doar sub, ci şi în ochii lor.
8. Ofera un sfat pentru parinti sau pentru viitorii parinti.
Ştiu că în general sfaturile dăruite gratuit nu prea sunt luate în seamă sau nu au aceeaşi greutate ca învăţămintele trase de fiecare în dreptul lui, „pe coaja lui”. De obicei, cel mai bine înţelegi ceva atunci când învăţătura este asociată unei cicatrici. Eu nu mi-am crezut mult timp părinţii, deşi i-am respectat şi iubit: de ce m-ar crede pe mine un străin? Dar pentru cei deschişi să se pregătească cel puţin mental pentru cariera de părinte, le dau o sugestie în loc de concluzie la întrebarea 5: puneţi-vă pe listă ce vreţi să faceţi până vin copiii; verificaţi dacă lucrurile scrise acolo sunt alese cu maturitate, dacă chiar merită momentul amânării copiilor; savuraţi-vă visele îndeplinite şi apoi, după ce închideţi uşa într-un mod conştient în urma voastră, aventuraţi-vă în fascinanta călătorie a devenirii ca părinte. E mai multă adrenalină decât în bungee-jumping!
[...] This post was mentioned on Twitter by DinoLand.ro. DinoLand.ro said: Interviu DinoLand cu @kiritweet http://bit.ly/9eEWFg . [...]
Multumesc pentru intrebari, pentru interes, pentru sansa de a ma lauda cu familia mea. Trei fete, Doamne, si toate trei…
)
Social comments and analytics for this post…
This post was mentioned on Twitter by dinolandtoys: Interviu DinoLand cu @kiritweet http://bit.ly/9eEWFg ….