Face parte din @DreamTeamRo si ne-a oferit cateva povesti despre el si familia lui.

Esti de doua ori tatic, doua fetite. Iti mai doresti copii?

Sigur ca mi-as mai dori copii, dar din pacate nu va mai fi posibil, atat din punct de vedere medical ( sotia are deja doua nasteri prin cezariana ) cat si din punct de vedere varsta ( Alina, sotia, face anul acesta 37 de ani…ca si mine, de altfel ) si este un pic riscant. Si fetitele au venit relativ tarziu…am tot amanat momentul, din diverse motive. E foarte bine ca sunt doua. E diferenta de 4 ani intre ele, dar sunt convins ca le va prinde bine mai tarziu si se vor sprijini reciproc.

Povesteste-ne cateva lucruri despre tine si familia ta.

Familia e un subiect despre care imi face mereu placere sa vorbesc.

O sa incep- evident – cu copii. Ana are 5 ani si 3 luni si e la gradinita la, grupa mare iar Sara are 1 an si 3 luni.

Sunt tatic de fete si e extraordinar. Acum, pentru ca mai tarziu o sa alerg dupa cavaleri prin jurul casei si o sa-i “triez” cu bata de baseball dar tot mai tarziu, cine o sa aiba grija de tati ?

Imi petrec mult timp cu ele si asta pentru ca pot. Merg cu Ana de cateva ori pe saptamana la repetitii, la scoala de dans si avem deja tabieturile noastre. Pe cea mica numai eu o pot adormi Am un asa efect de somnifer asupra ei…

Eu cu sotia, Alina, incercam sa ne impartim intre job-ul pe care il avem ( un bussines de familie ) si copii si, zic eu, reusim in cea mai mare parte, pentru ca fetele acum au mai mare nevoie de noi. E clar ca se poate si mai bine . Stam la curte si abia am asteptat sa se incalzeasca, sa trecem impreuna la activitati in aer liber : balansoar, leagan, biciclete, casute etc dar si gratar

Ce imi doresc este, dupa ce mai cresc un picut, sa facem impreuna mai multe calatorii. Sa plecam numai noi, sa le plimbam si sa le aratam locuri noi.

Ce ai observat asemanator si diferit la fetitele tale? Difera mult personalitatea lor si modul lor de a reactiona?

Sunt nascute in aceeasi luna, Ianuarie, deci sunt capricoarne. Au o personalitate, de te dau pe spate si cu greu accepta ajutorul nostru pentru diverse lucruri. Vor sa faca totul singure . Sunt ambitioase si foarte constiincioase ( ei…fiecare dupa preocuparile sale, specifice varstei ). Daca le-ai calcat pe coada, ai imbulinat-o .

Comparandu-le, Ana are inclinatii spre artistic. Nu o intereseaza computerul, ci muzica si dansul. La Sara e invers, atat cat ne putem da seama, pentru ca e totusi micuta. E innebunita dupa telecomenzi, laptopuri, aparate foto si, de departe, se prefigureaza a avea un spirit analitic si ordonat. Ana e poeta, visatoare ( sunt cu capu-n nori…o piesa pe care danseaza la scoala de dans ).

Daca da, asta te face confuz uneori?

Mai sunt cateva diferente : Ana e mai distanta, pe cand Sara se baga repede in sufletul tau, e mai calda, dar sa asteptam sa mai creasca cea mica .

Care a fost pana acum cel mai dificil moment din cariera de tatic?

Toate ca toate, peste toate treci mai cu usurinta, dar cele mai grele momente sunt cele in care copilasii se inbolnavesc. N-am avut cumpene mari, dar am avut. A fost atunci cand Ana a facut pneumonie si am internat-o in spital, cu Alina insotitor, care era insarcinata cu Sara si cel mai dificil moment a fost atunci cand, la varsta de doar doua saptamani, Sara s-a inbolnavit, facand o viroza puternica ( temperatura, batista bebelusului, nopti nedormite etc ). Acum ne-am obisnuit. Asa e cu doi copii. Ana aduce cate un virus de la Gradi, dupa care suntem pe metereze. Pana mai cresc un pic. Asta e viata de parinte.

Care ar fi fost sfatul pe care ai fi vrut sa il primesti inainte sa se nasca fetitele?

Nu-mi aduc aminte foarte bine. Ce stiu sigur e ca la Alina a functionat si functioneaza extraordinar instinctul, motiv pentru care a facut intotdeauna exact ce trebuia facut, chiar la primul copil, cand nu avea experienta. Si imi mai amintesc ca ea dadea sfaturi la viitoarele mamici.

In materie de jucarii preferati sa le cumparati dintr-un magazin anume sau sunt pur si simplu cumparaturi spontane? Preferati jucariile educative in detrimentul celor distractive?

Copii sunt experti la cumparaturile spontane, evident. Pe de alta parte Ana stie dinainte ce vrea si ne intreaba. \II plac cartile, de colorat, dar si cele de povesti. Eu ii citesc seara. Sara, bineinteles, e topita dupa laptopul de jucarie si are si cateva telefoane care le duce la ureche din cand in cand. E foarte haioasa. Probabil ca ne vede pe noi vorbind la telefon.

Ne plac jucariile din Imaginarium ( Complex Auchan Militari ) pentru ca sunt si distractive, dar si educative. Acolo mergem mai ales cand e vorba de cadouri. Cand intru in magazin uit sa mai ies. Sunt fascinante jucariile. Nu e singurul loc, dar e cel preferat.

Stiu ca Ana face sport in mod constantant (danseaza). A fost decizia ei sau mai mult decizia voastra?

Ana are deja 2 ani de cand e la scoala de dans Dance World. Este foarte elastica si ni s-a recomandat sa o dam la gimnastica, insa nu vrem pentru ca e chinuitor, e dificil si copilaria ei poate trece pe langa ea. La dans s-a cerut singura. Era evident ca-i place. A vazut-o cineva si a luat-o in aceasta trupa. Cand ajunge in sala, se dezbraca in fuga, isi pune incaltarile de dans si doua-trei ore nu se dezlipeste de parchet Pentru ea podul, spagatul sau sfoara sunt chiar mizilicuri. Are si o energie foarte mare, pe care trebuia sa si-o consume cumva. Acasa se aseaza in fata televizorului, care este pe un post de muzica si …danseaza.

Dansul face bine si la sanatate, iti defineste mai frumos corpul si, de ce nu, e si un mod de a atrage atentia in mod placut asupra ta.

E important sportul pentru voi in ceea ce priveste dezvoltarea copiilor? O vei incuraja si pe cea de-a doua ta fetita sa practice un sport?

Sportul este foarte important pentru noi si asta incercam sa insuflam si copiilor. Nu am impus si nu impunem copiilor sa faca o anume activitate. Puterea exemplului e cea mai eficace metoda. Incercam mai multe si ce se prinde se vede imediat.

Asta a fost si motivul pentru care ne-am dorit curte. Copiii se pot desfasura in voie pe iarba, la aer curat si asta conteaza enorm.

Sara, care acum merge ca o rata, vom vedea ce o sa-i recomandam, dar da, o vom incuraja sa practice un sport. Avem tot timpul din lume

Ofera un sfat pentru parinti sau pentru viitorii parinti.

E foarte important sa nu te pierzi cu firea si sa fii echilibrat.

Trateaza-i pe copii ca pe niste copii, dar nu-i lua in ras. Sunt mai isteti decat se crede.

Si o poza cu toata familia:

Multumim frumos

1. Am observat ca ai scris destul de mult despre educatie dar ai scris mult mai putin despre fetitele tale.Nu vorbesti intentionat despre nazbatiile lor sau asa s-a nimerit?

Doar s-a nimerit aşa, acum observ şi eu. De fapt, nici nu am intenţionat să scriu despre educaţie, ca „educator”. Am scris mai mult pentru a-mi exersa exprimarea (fapt general pe blogul personal) şi apoi din nevoia de a împărtăşi cu alţii satisfacţia de a fi părinte. Deşi mă consider o persoană foarte învăţabilă, zic eu, am totuşi o toleranţă scăzută în faţa atitudinii „tăticiste” a celor care întotdeauna au ceva să înveţe pe toată lumea. Nu am dorit să dezvolt o astfel de atitudine. Dacă totuşi articolele scrise despre copii le-am încadrat într-o categorie denumită chiar „Tăticeşti”, am făcut-o puţin ironic, dar şi scoţând cu mândrie pieptul înainte că sunt tată; e o satisfacţie incomparabilă.

E adevărat: se deduce şi din ce am zis mai sus că în primul rând nu am scris despre fetiţele mele, ci despre satisfacţia personală, dar nu-mi imput această formă de egoism. Şi ca să nu fiu dat în judecată mai târziu pentru asta, i-am făcut potenţialului acuzator propriul blog. Betinei încă nu am apucat să-i fac blog, dar e în proiect. Trebuie. E o formă de protecţie, să nu îmbătrânesc într-un azil.

Despre năzbâtiile lor nu am prea pomenit mare lucru pentru că, în primul rând, rareori deschid computerul sa scriu imediat după vreo boacănă de-a lor. De obicei scriu la impulsul de moment atunci când chiar mă aflu în faţa calculatorului şi am inspiraţie. Dar aş putea exersa şi aici.

În al doilea rând, majoritatea cititorilor mei nu sunt neapărat părinţi. Punându-mă în pielea lor, mi s-a părut plictisitor să citească despre cum se scobeşte un copil în nas atâta timp cât, statistic vorbind, înainte de a avea copii ne-ar plăcea doar să ne jucăm cinci minute cu ei, dar n-am suporta să-l schimbam de cinci ori pe zi de pampers sau să renunţăm la cinci minute de somn în mijlocul nopţii. Caut să-mi provoc cititorii cu satisfacţia de a fi părinte; perspectiva asta mi s-a părut mai seducătoare decât vorbind despre cum îţi întorc copiii casa pe dos. Cred totuşi că unele din năzbâtiile copiilor pot evidenţia tocmai drăgălăşenia lor, şi aş putea ţine cont şi de asta pe viitor.

În al treilea rând, chiar ar fi unele situaţii foarte caraghioase de povestit, dar m-am gândit de două ori înainte de a le publica pe blog, şi raţiunea a câştigat întotdeauna. Mă gândesc şi la satisfacţia copiilor de a-şi citi blogul mai târziu, fără să aibă complexe în adolescenţă, la o vârstă când ar da orice numai să nu aibă colegii motive să râdă de ei. Totuşi, iarăşi mă întorc, ar fi multe lucruri de povestit care ar descreţi frunţile noastre de adulţi. Copiii noştri ne sunt cei mai performanţi învăţători, şi ştiu să facă asta stârnindu-ne ilaritatea.

2. Povesteste-ne cateva lucruri despre tine si familia ta.

M-am căsătorit la 24 de ani, la doar o săptămână după absolvirea facultăţii. Organizatoric vorbind, aşa a fost cel mai bine. Totuşi, tare mi-ar fi plăcut să mă fi căsătorit mai devreme, şi să fi avut copii mai de timpuriu. Incontestabil, avantajele sunt enorme. Nu doar că îmi retrăiesc copilăria (şi aveam nevoie de asta!) ba chiar la o intensitate surprinzător mult mai mare; dar, în acelaşi timp, într-o singură zi pot învăţa ca părinte lucruri pe care poate că n-am reuşit să le înţeleg în facultate si master la un loc, dar şi atunci poate doar informaţional. Spre exemplu, dacă ar fi să luăm mânia, îţi poţi cunoaşte limitele, cum să ţi-o controlezi, cum să ţi-o canalizezi pentru performanţă iar nu spre distrugere etc. Nimeni nu m-a învăţat asta în 19 ani de şcoală. Ca să nu mai vorbim despre dragostea ce se consumă pentru alţii, despre dragostea necondiţionată, despre loialitate, despre leadership (şi aici, tot de la copii învăţ cel mai bine cum să mă fac urmabil…) etc.

Dar să revenim, pentru că am deviat puţin de la subiect. Mă pot lăuda cu mai mult de „şapte ani de-acasă”. Şi pentru că am fost dat mai târziu la şcoală, dar şi pentru că soţia s-a grăbit să vină pe lume cu şase luni mai devreme, a terminat facultatea cu doi ani înaintea mea absolvind ca psiholog la Universitatea Bucureşti. M-a aşteptat deci doi ani ca să termin şi eu Teologia tot în Bucureşti, apoi ne-am căsătorit. Între timp ne-am completat si studiile de masterat, totuşi cea mai fascinantă şcoală este aceea de a fi părinte. Miriam are acum doi ani, iar Betina trei luni. Soţia a profesat 3 ani, acum e în concediu de îngrijire a copiilor de când s-a născut Miriam şi a continuat cu Betina. Eu sunt pastor evanghelic al unei biserici din Bucureşti.

Îmi face plăcere să ies cu Miriam în fiecare dimineaţă în parc, în timp ce de ieşirile Betinei se ocupă soţia pentru că nivelul de dependenţă de mama e mai mare. Ieşim şi împreună, toţi patru, dar asta nu se întâmplă prea des datorită bioritmurilor diferite ale fetiţelor. Aseară, după mult timp, am reuşit să ies doar cu soţia la un concert. Nu ne permitem babysitter nici financiar, nici ideologic. Considerăm că timpul petrecut cu copiii, atât cât (încă) ne putem permite, reprezintă cea mai preţioasă investiţie.

3. Ce ai observat asemanator si diferit la fetitele tale? Difera mult modul lor de a reactiona – cred ca e inca devreme sa ne dam seama de personalitate.

Cât ne putem da seama deocamdată, după fizionomie Miriam seamănă mai mult cu mine, Betina pare să semene cu Simona, soţia. Comparându-le la aceeaşi vârstă, Miriam pare să fi pus mai multă pasiune în toate: mânca mai hulpav, dormea dusă şi savura peisajul tavanului în linişte atunci când era trează. Betina, în schimb, e mai distrasă / distrată. „She takes her time” atunci când mănâncă, ocupând mult din timpul soţiei. La fel, doarme în reprize iar când e trează de multe ori „scârţâie” să fie luată în braţe, să te joci cu ea. Parcă le face pe toate la nimereală, numai să concentreze alţii mai multă pasiune pentru ea.

Şi dezvoltarea biologică pare să fie diferită. Miriam a venit cu ochii „cârpiţi” de la spital şi a început să ne urmărească cu privirea după câteva săptămâni. Betina, in schimb, a venit de la spital cu ochii mari, inspectând totul în jur, căutând să fie băgată în seamă. Betina pare să fie mai precoce, să-şi ia viaţa în piept. Are şi Miriam încăpăţânarea şi personalitatea ei, însă a şi învăţat din timp să nu umble la prize, cabluri etc.

4. Care a fost pana acum cel mai dificil moment din cariera de tatic?

M-a consumat mai mult prima internare a soţiei în maternitate decât a doua, pentru că la a doua, raporturile de influenţă din partea părinţilor au fost mai echilibrate. Totodată, era şi o noutate pentru noi, mă temeam şi pentru sănătatea şi chiar viaţa soţiei pentru că au fost nişte complicaţii mai tulburătoare. Am empatizat atât de mult cu soţia, asistând la naştere, încât mă pomeneam ridicat pe vârfurile picioarelor cu pumnii strânşi la fiecare contracţie. Eram acolo, trăiam momentul, şi-mi pare rău că l-am ratat pe al doilea, pentru că Betina s-a născut prin cezariană şi nu am mai putut să asist. Recomand tuturor potenţialilor tătici să asiste la naştere, în măsura posibilităţilor; măcar atât să simtă din durerile naşterii. E un eveniment care te marchează, şi nu văd de ce am fugi de „marcajul” ăsta.

A mai fost o noapte petrecută în aşteptarea ambulanţei, când ne-am hotărât într-un târziu să punem mâna pe telefon. Am avut ezitări în a o chema, pur şi simplu pentru că nu voiam să accept că fac asta, că trec prin situaţii aşa disperate, am crezut că putem controla situaţia. Oricum, cazul nu a fost chiar aşa marcant, Miriam s-a făcut bine începând cu imediat ziua următoare.

Mai e o situaţie care ţine de conjuncturi sporadice: când vine vorba de administrarea pedepselor corective. Mi se pare cea mai imbolnăvitoare experienţă din viaţa de părinte. Ştiu bine că pedepsele nu trebuiesc administrate la nervi, dar exact acelea sunt momentele în care ai tendinţa să uiţi teoria şi să te descarci. Mă înfior atunci mă gândesc la puterea cu, care un adult şi-ar putea lovi copilul, o singură lovitură ar putea fi fatală. În acelaşi timp, toată forţa asta rămâne nedezlănţuită, încătuşată de puterea extraordinară a dragostei părinteşti, raţionamentul şi luciditatea ultimă. Într-o astfel de situaţie limită, în căutarea unui echilibru interior, pur si simplu simţi că toată zăgăzuirea asta de forţe care încearcă să se anuleze una pe cealaltă îţi dă ulcer la stomac, îţi consumă toată fiinţa, simţi că eşti pe buza unei prăpăstii, când tocmai ţi-ai descoperit limitele şi limitările. Mă simt oribil chiar şi pentru fiecare fiecare sprânceană încruntată care scoate o lacrimă de copil, fiecare ton ridicat care îi fură zâmbetul pur al inocenţei. Mă simt penibil când trebuie să-mi pedepsesc propriul copil. Dar n-aş suporta să-i văd pe alţii făcând asta în locul meu; cred că, cu atât mai mult, aş turba, aş simţi că înebunesc. Da, acesta este cel mai dificil aspect al carierei de părinte, din cât am experimentat până acum: ştiu că abaterile trebuiesc pedepsite, dar în acelaşi timp îţi iubeşti şi copilul, iar căutarea echilibrului te consumă enorm.

5. Care ar fi fost sfatul pe care ai fi vrut sa il primesti inainte sa se nasca fetitele?

Să petrec mai mult timp cu soţia. Nu că acum n-am avea momente de neuitat. Uneori pur si simplu ne chemăm unul pe celălalt din camera alăturată pentru a fi martori la unele acţiuni de-ale copiilor sau bucurându-ne până la cer de cele mai banale progrese sau năzbâtii ale odraslelor noastre.

Fiecare etapă a vieţilor noastre ca adulţi e specială şi are satisfacţiile ei. Însă intrarea în stadiul de părinte parcă s-a petrecut ca în vis, ca atunci când intri dintr-o cameră în alta şi uşa se blochează automat în urma ta. Aş fi vrut parcă să ştiu că aia era uşa despre care mi se spusese, şi aş fi vrut măcar să o închid eu, cu mânuţa mea, în cunoştinţă de cauză, nu să se închidă singură în urma mea.

6. In materie de jucarii preferati sa le cumparati dintr-un magazin anume sau sunt pur si simplu cumparaturi spontane? Preferati jucariile educative in detrimentul celor distractive?

Nu ştiu dacă am cumpărat vreo jucărie. A, ba da, o mingiuţă de cauciuc, căreia Miriam îi zice „bupe”. Asta este denumirea primită oficială a unor bile de plastic primite de la „unchiul Sam” (chiar aşa îl cheamă), bile dintr-acelea multe, de culori diferite, de poţi înota în ele în spaţiile amenajate pentru copii. Dar chiar dacă mingiuţa e mai mare şi e una singură, ea e văzută ca fiind tot la plural drept „bupe”.

În rest, nu ţin minte să mai fi cumpărat jucării, am primit foarte multe până acum. Dar mai e şi o altă explicaţie. Miriam nu e atât de mult încântată de ceea ce noi numim „jucării”. Cred că noi ca adulţi avem o concepţie uşor denaturată despre ce reprezintă jucăriile pentru copii. De obicei, atunci când îi trimitem pe copii la joacă, practic le transmitem mesajul: „Du-te în lumea ta ireală şi pierde-ţi timpul folosindu-ţi imaginaţia; pe mine lasă-mă că am lucruri mai importante (chiar foarte importante!), din viaţa reală!”. De fapt, copiii nu se joacă atunci când „se joacă”. Ei doar se folosesc de obiectele care îi ajută să guste viaţa reală, e şansa lor de a fi şoferi reali ca tata, bucătărese ca mama. Atunci când priveşte la desene animate, Miriam plânge când un căţel este lovit: ea o ia pe bune şi suferă pentru el!

Pentru copii, orice joacă e echivalentă cu „training”-ul sofisticat pe care il facem noi pentru un upgrade la locul de munca, e o dezvoltare care contează pentru maturizarea si abilităţile lor de a cuceri lumea. Că pentru copii maturizarea asta e si distractivă, asta e partea a doua, şi e aspectul pe care noi ca adulţi îl pierdem din vedere atunci când mergem plictisiţi la cursuri, la traininguri sau alte dezvoltări pe care le vedem doar ca pe un „must have”.

Aşadar, copiii îşi selectează singuri jucăriile în funcţie de cât de mult îi provoacă, le încearcă limitele, descoperă lucruri noi, sunt impresionaţi, se bucură de orice progres cât de mic. Că le selectează apoi pe cele care le aduc şi distracţie, iarăşi spun, e partea a doua.

Jucăriile preferate de Miriam nu sunt altele decât… cârligele de rufe. Imediat ce te vede strângându-le în coş, vine să le răstoarne înapoi. Mai frumos arată împrăştiate pe jos, să umble părinţii pe ele ca pe coji de nucă. Le ia şi le sortează în funcţie de culori, de mărimi, modele diferite, e fascinată de funcţia lor de prindere. Cel mai frumos arată prinse nu doar de hăinuţele ei, ci mai ales de urechile si de nasul lui tata. Şi dor.

7. Am citit pe blogul tau acest articol . Cat de speriat esti de aceasta generatie? Crezi ca lucrurile se pot rezolva doar cu invataminte parintesti bune?

Nu sunt aşa de speriat încât să-mi iau viaţa. Vreau doar să fiu conştient că va trebui să-mi cresc şi să-mi educ copiii într-un mod intenţionat, deliberat, gândit, nu în virtutea inerţiei, cu valul. Spre exemplu, n-aş vrea să înveţe anatomia corpului uman de la şcoală, ci acolo doar să i se confirme ceea ce ştie deja şi să aprofundeze. Nu vreau să înveţe despre sex din înjurăturile din tramvai sau din inscripţiile de pe pereţii toaletei de la şcoală. Vreau doar să fiu cu un pas înaintea şcolii şi societăţii în general.

Şi vreau să crească într-un mediu sigur, în care să-şi dezvolte personalitatea cu încredere. Vreau să-i spun cât de important a fost pentru noi ca părinţi să o fi avut în interiorul familiei după ce eu şi mama ei ne-am căsătorit, iar nu înainte, şi că se bucură de multe efecte benefice tocmai datorită acestei decizii. Şi asta pentru ca la rândul ei să nu se încreadă în siguranţa prezervativului pe care o ridică în slăvi vreun huligan în curtea şcolii.

Am acordat aici o mare atenţie discutiilor despre sex pentru ca ceea ce era tabu inainte acum se serveşte pe pâine, dar mai sunt şi alte lucruri care ar trebui să ne înfioare. Societatea s-a denaturat tot mai rău şi mulţi copii cresc fără siguranţa adăpostului unei familii sănătoase. În felul acesta copiii abuzaţi devin abuzatori, închisorile sunt deja neîncăpătoare iar politicienii devin tot mai perverşi. Eu nu înţeleg cum un bărbat care nu a putut fi fidel unei singure femei (când era în joc propria-i căsnicie!!) încearcă să mă convingă că ar putea fi fidel unei ţări întregi. Asta e ideea cu mersul societăţii. Nu mi-am propus să fiu critic, ci să cunosc contextul în care vor creşte copiii mei.

Nu, lucrurile nu se pot îndrepta doar cu învăţăminte părinteşti bune. Dimpotrivă, acestea vor fi validate şi urmate doar de un comportament părintesc pe măsură. Aşa îmi încheiam şi articolul pe care l-ai citat: caut eu însumi să fiu un exemplu bun, pentru că nu doar copiii cresc sub ochii noştri, ci şi noi creştem sub ochii lor. Şi mi-am propus să cresc nu doar sub, ci şi în ochii lor.

8. Ofera un sfat pentru parinti sau pentru viitorii parinti.

Ştiu că în general sfaturile dăruite gratuit nu prea sunt luate în seamă sau nu au aceeaşi greutate ca învăţămintele trase de fiecare în dreptul lui, „pe coaja lui”. De obicei, cel mai bine înţelegi ceva atunci când învăţătura este asociată unei cicatrici. Eu nu mi-am crezut mult timp părinţii, deşi i-am respectat şi iubit: de ce m-ar crede pe mine un străin? Dar pentru cei deschişi să se pregătească cel puţin mental pentru cariera de părinte, le dau o sugestie în loc de concluzie la întrebarea 5: puneţi-vă pe listă ce vreţi să faceţi până vin copiii; verificaţi dacă lucrurile scrise acolo sunt alese cu maturitate, dacă chiar merită momentul amânării copiilor; savuraţi-vă visele îndeplinite şi apoi, după ce închideţi uşa într-un mod conştient în urma voastră, aventuraţi-vă în fascinanta călătorie a devenirii ca părinte. E mai multă adrenalină decât în bungee-jumping!

Am discutat puțin cu el pentru a afla “ce simte un părinte care are gemeni”. Acesta este primul “testimonial” dintr-un lung șir al categoriei “Părinții mărturisesc” .

Bună Cristian, spune-mi te rog câteva cuvinte despre tine și familia ta.

Sunt căsătorit cu Ana de cinci ani. Locuim in București și ii avem pe Mihai si Ciprian de 3 ani și 8 luni.

Aveți gemeni. Care sunt sau care au fost cele mai dificile momente?
Când am aflat că vom avea gemeni nu am știut cum să reacționăm. Întotdeauna mi-au plăcut lucrurile puțin diferite așă că după șocul inițial, și-a făcut loc entuziasmul.
În general, părinții profită de întrebarea asta ca să toarne câteva povești de groază despre experiența de a fi părinte. Fiecare om înțelege ce înseamnă să nu dormi o noapte sau două, sau să nu poți să faci lucrurile cu care erai obișnuit în trecut. Uneori părinții se comportă ca niște copii mari cărora le place să “îngrozească” audiența și livrează foarte ușor câteva oftaturi asortate la cearcănele aferente. Puțini însă încearcă să transmită și bucuria pe care o simt când copilul le zâmbește, când le adoarme pe umăr sau când întinde mâinile spre ei, ca și cum ar fi cel mai prețios lucru din univers. Pe lângă asta, dacă nu ești părinte, nu ai un termen de comparație și chiar dacă ar face-o nu vei găsi puncte comune cu experiența ta afectivă, așa că nu vei reuși să înțelegi complet. Imi place să spun că e mult mai frumos decât greu.

Uitându-ne în urmă am spune, probabil, că doar sarcina complicată ar putea fi trecută la momente dificile. Niciodată nu știam sigur dacă o să avem parte de un simplu control sau de o internare. În ultimele 2 luni Ana a stat mai mult la pat. Ar mai fi câteva momente care implică nopți nedormite dar fiecare părinte știe cât de repede se uită lucrurile astea.

Poți să ne spui câteva lucruri despre copii tăi? Ce iți place cel mai mult la fiecare?

Deși Mihai și Ciprian seamănă foarte mult unul cu altul, sunt extrem de diferiți ca temperament. Ciprian e foarte social, Mihai e foarte loial. Lui Ciprian îi plac senzațiile extreme și e mai curajos, Mihai e prudent. Mihai are răbdare, Ciprian se plictisește repede. Mihai e ordonat, Ciprian nu prea își face probleme cu aspectul ăsta. Ciprian o preferă pe Ana, Mihai mă preferă pe mine.

Care ar fi fost sfatul pe care ai fi vrut să îl primești înainte să se nască cei mici?

Ne-ar fi plăcut să fi ieșit mai mult împreună, să facem toate excursiile și plimbările pe care nu le-am mai putut face în următorii ani.
Nu știu dacă am fi ascultat sfatul dacă ni l-ar fi dat cineva.

A avea gemeni este de două ori mai dificil decat a avea un singur copil?

E putin mai greu cu gemeni, dar probabil nu de două ori mai greu. La urma urmei, mănâncă în același timp și același fel de mâncare, dorm în același timp (am insistat mult să fie așa), deci efortul nu e dublu. Ne închipuim că e mai ușor cu gemeni decât cu 2 copii de vârste apropiate, dar nu avem un termen de comparație exact.

Cum vă descurcați cu jucariile? Cumpărați de fiecare dată: două mașini, două tractoare sau reușiți să ii convingeți să le împartă?

Întotdeauna căutăm să le cumpărăm jucării în dublu exemplar dacă nu sunt de față să și le aleagă singuri. Chiar dacă sunt identice, nu înseamnă că nu se luptă pentru ele. O dată s-au certat pentru aceeași bucată de perete.

Ce sfat ai vrea să le dai părinților sau viitorilor părinți?

Viața de părinte e diferită într-adevăr, sunt și lucruri mai grele, dar orice lucru valoros vine cu un preț. Multe cupluri spun că așteaptă până vor putea să le ofere copiilor o viață decentă apoi vor face pasul spre statutul de părinte. Din experiența noastră, putem spune că nu există nici un lucru mai valoros pe care să îl oferi copilului decât prezența ta în viața lui. Cel mai mare cadou pe care poți să îl faci unui copil ca tată e să îi iubești mama și să petreci timp cu el. Nici o jucărie nu poate compensa asta.

Mai scriem aici despre Mihai si Ciprian .

Conform acestei carti, acei parinti care scot trusa de primul ajutor de fiecare data cand copilul lor se impiedica, trebuie ei insisi sa incerce urmatoarele lucruri:
- sa priveasca spre soare,
- sa isi lipeasca degetele cu super glue
- sa se joace cu focul (binenteles, supravegeati si in medii sigure – in aceasta idee, nu e cazul nici sa iti inveti copilul ce e focul chiar langa pompa de benzina).
Ideea care sta la baza acestei carti este ca experimentand, copii invata singuri sa se fereasca de probleme iar instinctul lor de auto-conservare este suficient de puternic incat sa ii protejeze de accidente prea periculoase.
Parintii au mai mereu falsa impresie ca cei mici sunt mereu in pericol: obiecte ascutite, mizerie, bacili, germeni, caini, pisici, curent, frig, masini, oameni rai, gropi, etc. Totusi, conform unor studii recente, este una dintre cele mai sigure perioade pentru cresterea unui copil.
Eu cunosc genul acela de parinte supra-protector: tuseste copilul – sa ii dau pastile, s-a lovit la mana – nu mai scrie, are o bubita – fugim la dermatolog, animalele – sa nu ia vreo boala, etc. Mai rau este sa ii si spui copilului: “nu mami, tu nu poti sa alergi prea mult, esti bolnavior”.

Cat de greu va e sa va lasati copilul putin mai liber numai pentru a putea invata singur? Aveti tendinta sa il cocolositi?

Îi cunoaşteţi, sunteţi chiar voi? Noi încercăm în continuare să adunăm părinţii de pe twitter, de pe facebook, etc. Părinţii care petrec timp online. Pentru fiecare părinte oferim o reducere de 5% la produsele DinoLand.
Lăsaţi un comentariu cu o adresă de mail validă şi veţi primi mai multe informaţii cu privire la modul în care puteţi beneficia de această reducere.

Aveţi întrebări, nelămuriri sau doriţi să intraţi în contact cu noi, vă stăm la dispoziţie pe Facebook, Twitter, pe site şi pe blog. ]]> http://blog.dinoland.ro/index.php/2009/11/recensamantul-parintilor/feed/ 5